Legătura dintre comunicarea cu ceilalți și pana de la pălărie

The single biggest problem in communication is the illusion that it has taken place. (G. B. Shaw)

Vă întrebați poate care e legătura între cum comunicăm cu ceilalți și ridicol de ușoara pană de la pălărie - asta dacă n-o fi pana unui păun uriaș, dar chiar și-așa. Cel mult aparent, ar putea exista o legătură de natură poetică, am putea să-i zicem.

Fac un exercițiu de imaginație și-mi închipui poeții sau trubadurii pe care-i prindea inspirația nepregătiți și-atunci, pentru a-și eficientiza procesul creator, au găsit geniala soluție de a purta o pană la pălărie, cu care să aștearnă pe papirus gândul buclucaș.

Altminteri, eu altă legătura nu prea văd, pentru că nu de puține ori, am vrut să spun ceva, cuiva, și-apoi m-am trezit că de fapt persoana respectivă a înțeles altceva, sau taman pe dos. Sau că mi-a interpretat nu știu ce încruntare drept aroganță sau condescendență, când de fapt expresia sentimentului era poate pentru mine însumi. [Ce ironie cu vorbele și gesturile astea că parcă orice-ai face, odată ieșite din orbite, nu le mai poți lua înapoi. Ele rămân impregnate în conștiință atât de puternic, încât setează reacții predefinite.]

Există numeroase metode de comunicare interpersonală pentru a facilita oarecum procesul comunicării cu ceilalți: ascultarea activă (atenția pe care o acordăm spuselor celuilalt și introducerea acelor fraze care îi facilitează exprimarea), atitudinea asertivă (acea atitudine aflată la mijlocul distanței între submisiv și agresiv, prin care reușim să păstrăm un ton echilibrat al conversației, chiar și atunci când discuția devine mai tensionată), predominanța întrebărilor deschise (pentru a afla mai multe lucruri de la persoana care vorbește), etc. Cu toate acestea, problemele comunicării nu își găsesc rezolvarea doar în aplicarea, în funcție de context a unor tehnici, eficiente de altfel. Mai avem nevoie de ceva esențial.

Între prea plinele de-nțelesuri cuvinte și prea sincerele, adesea incontrolabile gesturi, între propria proiecție de sine și propria proiecție despre celălalt (și privind în oglindă, propria proiecție despre sine a celuilalt și proiecția sa despre noi), se-ntinde fisura, cu potențial de prăpastie, a egoismului.

Ei? Pe asta cum o putem rezolva!?



sursa foto: http://theshakespearecode.wordpress.com/page/4/

Cum putem exprima inefabilul?

Nu de putine ori ne izbim în comunicare de inefabil. Cauza este poate complexitatea a ceea ce vrem să transmitem, subiectivitatea pe care ne e rusine să o expunem oprobiului public, frica de sinceritate, profunzimea sau delicateţea subiectului.

Ca soluţie a acesor blocaje ce intervin între noi şi ceilalţi, se iveşte simbolistica artefactelor, care pot comunica cu mare fineţe ceea ce verbalul nu poate adesea exprima.

O adevarata lecţie în acest sens ne dă Madeleine Albright, fost secretar de stat american şi ministru de externe în timpul mandatului Clinton, care a consacrat broşele ca instrument de comunicare diplomatică.

Şarpe, gândac, viespe, bondar, ţestoasă, melc sau pasăre. Niciuna dintre aceste broşe pe care Madeleine Albright le purta în timpul negocierilor nu era aleasă întâmplător.

Povestea a început în 1994, după războiul din Golf, când după o vizită în Irak, presa irakiană a numit-o metaforic „an unparalleled serpent”. La urmatoarea întâlnire cu Saddam Hussein, Madeleine Albright avea să poarte în piept o minunată broşă sub forma unui şarpe auriu.

Gestul în sine este unul de o foarte mare fineţe şi subtilitate diplomatică, reuşind să transforme un afront, într-un avantaj, însuşindu-şi cu eleganţă, fineţe şi umor semnificaţiile pozitive ale acestui simbol ancestral. Din acest moment, broşele pe care Madeleine Albright le-a purtat au devenit un instrument în comunicarea diplomatică şi o provocare lansată cu inteligenţă interlocutorilor de la negocieri.

Această „viespe” a fost purtată la o întâlnire cu Yasser Arafat, în timpul tratativelor de pace din Orientul Mijlociu. Întâlnirea a fost una tensionată, Madeleine Albright declarând că broşa i-a reflectat starea de spirit şi poziţia adoptată. După întâlnire, Yasser Arafat i-a trimis o broşă cu un fluture.

Pentru ruşi, secretarul de stat american a păstrat un arsenal diplomatic aparte. În discuţiile cu Vladimir Putin legate de conflictele din Cecenia, Madeleine Albright a folosit ca „metaforă vizuală” o broşă cu trei maimuţe:  care îşi acoperă pe rând urechile,  ochii şi  gura - pentru a semnala indiferenţa cu privire la situaţia din Cecenia. „La un moment dat, rusii pusesera microfoane in Departamentul de Stat. 

Am descoperit că era un microfon într-una din sălile de conferinţă, deci când m-am întâlnit cu ruşii data urmatoare, am purtat o broşă mare, care înfăţişa un gândac. Au înteles mesajul" povesteşte Albright în ultima sa carte „Read my pins”, "bug" în limba engleză însemnând "gândac", dar şi "microfon".

În colecţia de 300 de broşe a lui Madelein Albright se mai numără şi broaşte ţestoase sau melci, purtate atunci când negocierile se derulau într-un ritm lent, un interceptor de rachete, broşă purtată în timpul negocierii unui tratat antibalistic, broşe-soare purtate ca simbol al optimismului, sau păsări, ca simbol al speranţei.

Madeleine Albright ne arată cum putem comunica cu eleganţă şi subtilitate, concentrând poveşti diplomatice în simboluri vizuale cu tâlc.