marți, 21 august 2012

Fiecare zi își urmează propriul curs!?

A devenit un ritual pentru mulți dintre noi ca în fiecare zi să punem pe hârtie lucrurile pe care trebuie să le facem, pentru ca nu cumva să le pierdem din vedere, dar mai ales pentru a le prioritiza. Celebrele to do lists, contestate sau omagiate de la caz la caz, nu mai intru în detalii.

Cu toate acestea, uneori am senzația că fiecare zi își urmează un soi de planificare proprie, iar eu alerg pe lângă ea, ca un atlet care se antrenează intens pentru Olimpiadă, cu gândul la medalia de aur.

Mă aștept ca ziua să decurgă după o anumită dinamică (doar mi-am planificat!), însă această dinamică se schimbă în funcție de oamenii pe care îi întâlnesc, de impulsuri pe care le primesc sau nu, de vești primite, sau chiar de o posibilă criză a producției de cafea din Brazilia.

Să fie așadar de vină jocul cauzal în care suntem prinși că vrem, că nu vrem, că ne place sau nu? Să fie intersectarea dintre bioritmul nostru și al lumii care ne înconjoară?

Au zilele o identitate de sine stătătoare, un calapod propriu și depinde de noi cum reușim să fim flexibil și să ne pliem pe el? Sau zilele sunt cele care trebuie să se muleze pe calapodul nostru și pe listele de to do-uri?

Cum putem scoate până la urmă, tot ceea ce-i mai bun dintr-o zi și din întâmplările ei?


marți, 7 august 2012

"Making the creative city vs. making the city creative"

Asta da tema de gândire nu-i aşa? Un subiect dezbătut timp de mai bine de 2 ore la Creative Coffe, care a ajuns la un număr încărcat de asocieri pozitive: 7, un număr care sper să fie un semn că Iaşul e pe mâinile unor tineri creativi care îl vor face cunoscut în spaţiul european şi nu numai.

Ingredientul ce a dat o aromă specială cafelei creative a fost Muhame Mesic, care la numai 27 de ani, este avocat pe proprietate intelectuală la Viena, vorbeşte 74 de limbi străine şi a participat la numeroase proiecte care au reuşit să pună în evidenţă potenţialul aflat în stare latentă al unor oraşe aparent neatractive, construindu-le astfel o nouă identitate ce poartă în ADN molecule ale creativităţii.

Întrebarea care a condus discuţia este pe cât de provocatoare, pe atât de dificilă ca rezolvare: cum putem face şi noi ca Iaşul să fie un oraş în care oamenii să nu-şi dorească neapărat să se reîntoarcă, ci unde să îşi dorească să vină şi să răspândească imaginea unui oraş splendid mai departe?




Mai putem reînvia vechile puncte de referinţă culturală şi implicit identitară precum case memoriale şi muzee? Sau putem apela doar la invenţii ca resuscitarea artificială a unui palat prin construcţia unui mall alături, îmi răspund eu.

Sau poate că ar trebui să căutăm noi repere pentru identitatea noastră culturală. Lucruri care ne definesc, dar care sunt complet nevalorificate. Ce putem găsi în Iaşi, astfel încât să-l facă unic între celelalte oraşe europene? Acea valoare unică, cu care să ne mândrim şi care să îi facă pe europeni să vorbească despre noi cu admiraţie?

Întreaga discuţie a fost asemănătoare cu un curs universitar de cea mai bună calitate, în care pe lângă problematici care ne-au pus pe gânduri, au fost aduse în discuţie valori şi principii - acele pietre de temelie, cu atâta greutate, încât ca popor ne-am gândit să nu ne mai chinuim atâta şi să renunţăm la ele. Pietre de temelie care la radiografie se văd în noi ca nişte goluri de motivaţie.

Cum putem face ca Iaşul, care acum arată ca un tom prăfuit şi mutilat de minţi stângace, să fie un centru de referinţă în lumea largă? 

Exemple de oameni care au reuşit să facă acest lucru, atrăgând odată cu ei întreaga comunitate există. Muhamed ne-a dat multe exemple din care fac aici referire la numai unul dintre ele.

Mă simt datoare să vorbesc mai departe despre lucrurile discutate acolo pentru că suntem cu toţii responsabili pentru oraşul în care trăim, fie că avem sau nu identitatea ieşeană trecută pe buletin, sau pe viza de flotant.