M-am uitat prima oară la Melancholia acum câteva luni şi ca pe o acceptare a unui lucru firesc, mi-a plăcut.
Nu am înţeles decât puţin din tot ce Lars von Trier a încifrat în detaliile uneori "greoaie", alteori desprinse parcă din picturi, pe care le-am urmărit cu sufletul la gură în aşteptarea inevitabilului. Detalii care transformă aşteptarea sfârşitului într-un ceremonial migălos pregătit. (Momente care fac ca spectatorii din sală să se cearnă treptat, ca făina printr-o sită deasă.)
Că e un film despre sfârşitul lumii nu are nimeni nicio îndoială încă de la început şi până la final. Însă pe tot parcursul filmului ne urmăreşte întrebarea "cum?" se va petrece totul ...O întrebare care ne conduce prin poveste ca un licurici prin întuneric.
Aşteptam şi nu aşteptam sfârşitul, aşteptam să vină un supererou să împiedice invazia melancholiei - invazie care se petrece pe mai multe planuri: pământul este lovit de planeta melancholia, unul din personajele principale (Justine) trăieşte momente aproape paralizante de depresie, iar atmosfera abundă de elemente ce construiesc acea încărcătură de dinaintea furtunii.
După cum vă spuneam, aşteptam... o minune salvatoare, un cârlig în care să-mi pot atârna optimismul, speranţa că nu are cum să se producă big bang-ul invers. Dar minunea era însăşi ciocnirea planetelor, firească, precum ciocnirea unui val de stânci.
A trecut ceva timp de când l-am văzut prima oară şi am simţit aşa...din senin, într-o zi, pur şi simplu, nevoia acută să-l văd din nou. (Am o bănuială de unde o fi apărut nevoia, dar nu aş putea băga mâna în foc. Să fi fost melacolia, bat-o vina.) Să ne-n-ţelegem, nu mi-ar fi mirarea aşa de mare, dacă nu mi s-ar întâmpla foarte rar să mă uit la un film de două ori, cu atât mai puţin la un film care mi se părea că ar fi de ne-nţeles.
Cred că nu va rămâne decât să-l încercaţi. Nu pot să sper decât că veţi simţi la fel. :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu