Entrepreneurs wanted! Toamna se numără start-up-urile creative cu potențial

Dacă aveți prin preajmă oameni din categoria celor pe care i-ați lua cu voi pe o insulă pustie, nu mai stați pe gânduri, ci ieșiți la o cafea și dați frâu liber imaginației. Găsiți probleme care ne înconjoară și ne fac viața anostă, dar și mai important, găsiți soluții creative pentru acele probleme. 

Când ați găsit acea idee care vă face inimile să tresalte de bucurie și să vă frecați palmele numai când vă gândiți la ea, intrați în Atelirul Produselor Creative și înscrieți ideea în program. În cazul în care ideea va fi selectată, veți avea parte de 5 zile de aventuri în urma cărora veți învăța să puneți bazele unui start-up pe care aveți mai apoi șansa reală să îl transformați într-o afacere de succes.

Atelierul Produselor Creative, accelerator de start-up-uri inițiat de Asociația Industrii Creative, este locul în care traineri și mentori experimentați, ne-au transmis din lecțiile învățate pe propria piele, nu numai pe parcursul celor 5 zile de workshop, ci și pe parcursul perioadei de mentorat. 

Pregătiți-vă să urcați într-un rollercoaster, pentru o experiență de învățare creativă, provocatoare și incitantă, în care găsirea răspunsurilor echivalează cu ieșirea din zona de confort.

Vedeți în filmuleț cum ne-am descurcat ca participanți ai primei ediție, sau răsfoiți booklet-ul pentru o perspectivă mai amplă a ceea ce înseamnă APC pentru noi. :) 

Spor la numărat ideile de afaceri creative!

Fiecare zi își urmează propriul curs!?

A devenit un ritual pentru mulți dintre noi ca în fiecare zi să punem pe hârtie lucrurile pe care trebuie să le facem, pentru ca nu cumva să le pierdem din vedere, dar mai ales pentru a le prioritiza. Celebrele to do lists, contestate sau omagiate de la caz la caz, nu mai intru în detalii.

Cu toate acestea, uneori am senzația că fiecare zi își urmează un soi de planificare proprie, iar eu alerg pe lângă ea, ca un atlet care se antrenează intens pentru Olimpiadă, cu gândul la medalia de aur.

Mă aștept ca ziua să decurgă după o anumită dinamică (doar mi-am planificat!), însă această dinamică se schimbă în funcție de oamenii pe care îi întâlnesc, de impulsuri pe care le primesc sau nu, de vești primite, sau chiar de o posibilă criză a producției de cafea din Brazilia.

Să fie așadar de vină jocul cauzal în care suntem prinși că vrem, că nu vrem, că ne place sau nu? Să fie intersectarea dintre bioritmul nostru și al lumii care ne înconjoară?

Au zilele o identitate de sine stătătoare, un calapod propriu și depinde de noi cum reușim să fim flexibil și să ne pliem pe el? Sau zilele sunt cele care trebuie să se muleze pe calapodul nostru și pe listele de to do-uri?

Cum putem scoate până la urmă, tot ceea ce-i mai bun dintr-o zi și din întâmplările ei?

"Making the creative city vs. making the city creative"

Asta da tema de gândire nu-i aşa? Un subiect dezbătut timp de mai bine de 2 ore la Creative Coffe, care a ajuns la un număr încărcat de asocieri pozitive: 7, un număr care sper să fie un semn că Iaşul e pe mâinile unor tineri creativi care îl vor face cunoscut în spaţiul european şi nu numai.

Ingredientul ce a dat o aromă specială cafelei creative a fost Muhame Mesic, care la numai 27 de ani, este avocat pe proprietate intelectuală la Viena, vorbeşte 74 de limbi străine şi a participat la numeroase proiecte care au reuşit să pună în evidenţă potenţialul aflat în stare latentă al unor oraşe aparent neatractive, construindu-le astfel o nouă identitate ce poartă în ADN molecule ale creativităţii.

Întrebarea care a condus discuţia este pe cât de provocatoare, pe atât de dificilă ca rezolvare: cum putem face şi noi ca Iaşul să fie un oraş în care oamenii să nu-şi dorească neapărat să se reîntoarcă, ci unde să îşi dorească să vină şi să răspândească imaginea unui oraş splendid mai departe?

Mai putem reînvia vechile puncte de referinţă culturală şi implicit identitară precum case memoriale şi muzee? Sau putem apela doar la invenţii ca resuscitarea artificială a unui palat prin construcţia unui mall alături, îmi răspund eu.

Sau poate că ar trebui să căutăm noi repere pentru identitatea noastră culturală. Lucruri care ne definesc, dar care sunt complet nevalorificate. Ce putem găsi în Iaşi, astfel încât să-l facă unic între celelalte oraşe europene? Acea valoare unică, cu care să ne mândrim şi care să îi facă pe europeni să vorbească despre noi cu admiraţie?

Întreaga discuţie a fost asemănătoare cu un curs universitar de cea mai bună calitate, în care pe lângă problematici care ne-au pus pe gânduri, au fost aduse în discuţie valori şi principii - acele pietre de temelie, cu atâta greutate, încât ca popor ne-am gândit să nu ne mai chinuim atâta şi să renunţăm la ele. Pietre de temelie care la radiografie se văd în noi ca nişte goluri de motivaţie.

Cum putem face ca Iaşul, care acum arată ca un tom prăfuit şi mutilat de minţi stângace, să fie un centru de referinţă în lumea largă? 

Exemple de oameni care au reuşit să facă acest lucru, atrăgând odată cu ei întreaga comunitate există. Muhamed ne-a dat multe exemple din care fac aici referire la numai unul dintre ele.

Mă simt datoare să vorbesc mai departe despre lucrurile discutate acolo pentru că suntem cu toţii responsabili pentru oraşul în care trăim, fie că avem sau nu identitatea ieşeană trecută pe buletin, sau pe viza de flotant. 

Joaca de-a seriosul – Echilibristică pe un citat de Sartre

Reguli:

Se dă următotul citat: Omul este condamnat să fie liber, fiindcă odată aruncat în lume el este răspunzător pentru tot ceea ce face. (L’homme est condamné à être libre, parce qu'une fois jeté dans le monde il est responsable de tout ce qu'il fait.) 

Trebuie să luați fiecare cuvânt, să-l scuturați bine de sens, după care să întindeți bine fraza, ca pe un fir de sârmă, astfel încât să se încadreze perfect dintr-un capăt în celălalt al paginii, cam ca în imaginea de mai sus.

Acum trebuie să parcurgeți această frază, tot dintr-un capăt în altul, fără să vă dezechilibrați din cauza unor cuvinte precum condamnat să fie liber, aruncat în lume, sau răspunzător.

Deși inițial vi s-a părut un demers ușor, acum că ați urcat pe „sârmă”, pesemne că v-ați dezechilibrat, ați căzut și ați luat-o de nenumărate ori de la capăt.

Libertatea nu e o binecuvântare, ci o sentință? Cum arată oare aceste cătușe ale libertății și cât de greu atârnă la picioarele noastre? Trăim într-o libertate labirint, ai cărei pereți sunt făcuți din responsabilități și prin care ne ghidează doar curajul, dorința sau inerția?

Probabil veți spune că v-am aruncat într-un joc existențialist mult prea serios și în consecință istovitor, devorator de energie, de timp prețios și identitate.

Nu vă descurajați! Nici măcar pentru o secundă. Mai încercați încă o dată, dar de data aceasta, înainte de a urca pe sârmă, luați o doză bună de spirit ludic, pe care îl găsiți în natură sub diverse forme. Unii dintre noi îl posedă într-un miraculos mod natural, dar dacă nu vă aflați printre ei, ca mine de exemplu, mai aveți o șansă. Pentru că circulă și sub formă de virus, vă puteți contamina din gașca de prieteni, de la pisici, sau pur și simplu din Acaju.

Acum probabil că rezultatul va fi altul:

Ne vom permite luxul eșecului repetat, nu ne vom mai rușina la imaginea bufonului din noi și vom înainta prin cunoaștere în continuare răspunzători, dar cu o suspendare temporară a sentinței de „condamnați la libertate”.

*Articol publicat în numărul al doilea al revistei ”J”, care și-a propus de data aceasta să pună punctul pe j-ul de la joacă. Până apare numărul 2 în format electronic, vă puteți delecta aici cu primul număr: http://issuu.com/acaju/docs/j_de_iarna

Legătura dintre comunicarea cu ceilalți și pana de la pălărie

The single biggest problem in communication is the illusion that it has taken place. (G. B. Shaw)

Vă întrebați poate care e legătura între cum comunicăm cu ceilalți și ridicol de ușoara pană de la pălărie - asta dacă n-o fi pana unui păun uriaș, dar chiar și-așa. Cel mult aparent, ar putea exista o legătură de natură poetică, am putea să-i zicem.

Fac un exercițiu de imaginație și-mi închipui poeții sau trubadurii pe care-i prindea inspirația nepregătiți și-atunci, pentru a-și eficientiza procesul creator, au găsit geniala soluție de a purta o pană la pălărie, cu care să aștearnă pe papirus gândul buclucaș.

Altminteri, eu altă legătura nu prea văd, pentru că nu de puține ori, am vrut să spun ceva, cuiva, și-apoi m-am trezit că de fapt persoana respectivă a înțeles altceva, sau taman pe dos. Sau că mi-a interpretat nu știu ce încruntare drept aroganță sau condescendență, când de fapt expresia sentimentului era poate pentru mine însumi. [Ce ironie cu vorbele și gesturile astea că parcă orice-ai face, odată ieșite din orbite, nu le mai poți lua înapoi. Ele rămân impregnate în conștiință atât de puternic, încât setează reacții predefinite.]

Există numeroase metode de comunicare interpersonală pentru a facilita oarecum procesul comunicării cu ceilalți: ascultarea activă (atenția pe care o acordăm spuselor celuilalt și introducerea acelor fraze care îi facilitează exprimarea), atitudinea asertivă (acea atitudine aflată la mijlocul distanței între submisiv și agresiv, prin care reușim să păstrăm un ton echilibrat al conversației, chiar și atunci când discuția devine mai tensionată), predominanța întrebărilor deschise (pentru a afla mai multe lucruri de la persoana care vorbește), etc. Cu toate acestea, problemele comunicării nu își găsesc rezolvarea doar în aplicarea, în funcție de context a unor tehnici, eficiente de altfel. Mai avem nevoie de ceva esențial.

Între prea plinele de-nțelesuri cuvinte și prea sincerele, adesea incontrolabile gesturi, între propria proiecție de sine și propria proiecție despre celălalt (și privind în oglindă, propria proiecție despre sine a celuilalt și proiecția sa despre noi), se-ntinde fisura, cu potențial de prăpastie, a egoismului.

Ei? Pe asta cum o putem rezolva!?



sursa foto: http://theshakespearecode.wordpress.com/page/4/

Despre "Melancholia" lui Lars von Trier, într-un ton melancolic

M-am uitat prima oară la Melancholia acum câteva luni şi ca pe o acceptare a unui lucru firesc, mi-a plăcut.

Nu am înţeles decât puţin din tot ce Lars von Trier a încifrat în detaliile uneori "greoaie", alteori desprinse parcă din picturi, pe care le-am urmărit cu sufletul la gură în aşteptarea inevitabilului. Detalii care transformă aşteptarea sfârşitului într-un ceremonial migălos pregătit. (Momente care fac ca spectatorii din sală să se cearnă treptat, ca făina printr-o sită deasă.)

Că e un film despre sfârşitul lumii nu are nimeni nicio îndoială încă de la început şi până la final. Însă pe tot parcursul filmului ne urmăreşte întrebarea "cum?" se va petrece totul ...O întrebare care ne conduce prin poveste ca un licurici prin întuneric.

Aşteptam şi nu aşteptam sfârşitul, aşteptam să vină un supererou să împiedice invazia melancholiei - invazie care se petrece pe mai multe planuri: pământul este lovit de planeta melancholia, unul din personajele principale (Justine) trăieşte momente aproape paralizante de depresie, iar atmosfera abundă de elemente ce construiesc acea încărcătură de dinaintea furtunii.

După cum vă spuneam, aşteptam... o minune salvatoare, un cârlig în care să-mi pot atârna optimismul, speranţa că nu are cum să se producă big bang-ul invers. Dar minunea era însăşi ciocnirea planetelor, firească, precum ciocnirea unui val de stânci. 

A trecut ceva timp de când l-am văzut prima oară şi am simţit aşa...din senin, într-o zi, pur şi simplu, nevoia acută să-l văd din nou. (Am o bănuială de unde o fi apărut nevoia, dar nu aş putea băga mâna în foc. Să fi fost melacolia, bat-o vina.) Să ne-n-ţelegem, nu mi-ar fi mirarea aşa de mare, dacă nu mi s-ar întâmpla foarte rar să mă uit la un film de două ori, cu atât mai puţin la un film care mi se părea că ar fi de ne-nţeles.

Cred că nu va rămâne decât să-l încercaţi. Nu pot să sper decât că veţi simţi la fel. :)

Cum putem exprima inefabilul?

Nu de putine ori ne izbim în comunicare de inefabil. Cauza este poate complexitatea a ceea ce vrem să transmitem, subiectivitatea pe care ne e rusine să o expunem oprobiului public, frica de sinceritate, profunzimea sau delicateţea subiectului.

Ca soluţie a acesor blocaje ce intervin între noi şi ceilalţi, se iveşte simbolistica artefactelor, care pot comunica cu mare fineţe ceea ce verbalul nu poate adesea exprima.

O adevarata lecţie în acest sens ne dă Madeleine Albright, fost secretar de stat american şi ministru de externe în timpul mandatului Clinton, care a consacrat broşele ca instrument de comunicare diplomatică.

Şarpe, gândac, viespe, bondar, ţestoasă, melc sau pasăre. Niciuna dintre aceste broşe pe care Madeleine Albright le purta în timpul negocierilor nu era aleasă întâmplător.

Povestea a început în 1994, după războiul din Golf, când după o vizită în Irak, presa irakiană a numit-o metaforic „an unparalleled serpent”. La urmatoarea întâlnire cu Saddam Hussein, Madeleine Albright avea să poarte în piept o minunată broşă sub forma unui şarpe auriu.

Gestul în sine este unul de o foarte mare fineţe şi subtilitate diplomatică, reuşind să transforme un afront, într-un avantaj, însuşindu-şi cu eleganţă, fineţe şi umor semnificaţiile pozitive ale acestui simbol ancestral. Din acest moment, broşele pe care Madeleine Albright le-a purtat au devenit un instrument în comunicarea diplomatică şi o provocare lansată cu inteligenţă interlocutorilor de la negocieri.

Această „viespe” a fost purtată la o întâlnire cu Yasser Arafat, în timpul tratativelor de pace din Orientul Mijlociu. Întâlnirea a fost una tensionată, Madeleine Albright declarând că broşa i-a reflectat starea de spirit şi poziţia adoptată. După întâlnire, Yasser Arafat i-a trimis o broşă cu un fluture.

Pentru ruşi, secretarul de stat american a păstrat un arsenal diplomatic aparte. În discuţiile cu Vladimir Putin legate de conflictele din Cecenia, Madeleine Albright a folosit ca „metaforă vizuală” o broşă cu trei maimuţe:  care îşi acoperă pe rând urechile,  ochii şi  gura - pentru a semnala indiferenţa cu privire la situaţia din Cecenia. „La un moment dat, rusii pusesera microfoane in Departamentul de Stat. 

Am descoperit că era un microfon într-una din sălile de conferinţă, deci când m-am întâlnit cu ruşii data urmatoare, am purtat o broşă mare, care înfăţişa un gândac. Au înteles mesajul" povesteşte Albright în ultima sa carte „Read my pins”, "bug" în limba engleză însemnând "gândac", dar şi "microfon".

În colecţia de 300 de broşe a lui Madelein Albright se mai numără şi broaşte ţestoase sau melci, purtate atunci când negocierile se derulau într-un ritm lent, un interceptor de rachete, broşă purtată în timpul negocierii unui tratat antibalistic, broşe-soare purtate ca simbol al optimismului, sau păsări, ca simbol al speranţei.

Madeleine Albright ne arată cum putem comunica cu eleganţă şi subtilitate, concentrând poveşti diplomatice în simboluri vizuale cu tâlc.